Rss

Să dăm subsolul țării proprietarilor de terenuri !

untitled22În România, ca în mai toate statele, combustibilul lichid şi mai ales cel gazos nu s-a bucurat dintot­deauna de aceeaşi atenţie din partea cercurilor politice, economice sau financiare corespunzătoare.

 

În cadrul unui simpozion restrâns organizat de Ambasada SUA la Bucureşti, profesorul universitar de relaţii internaţionale Walter Russel Mead, opina că un motiv pentru care românii se opun exploatării gazelor de şist: faptul că proprietarii de terenuri nu deţin şi dreptul asupra subsolului.

 

Fără a dezbate subiectul gazelor de şist, ci dreptul asupra resurselor care se găsesc în subsolurile României şi modul în care acestea pot să fie exploatate, vom prezenta o scurtă trecere în revistă asupra evoluţiei cadrului juridic a resurselor de petrol şi gaze şi consecinţele acesteia asupra resurselor din România.

În România, ca în mai toate statele, combustibilul lichid şi mai ales cel gazos nu s-a bucurat dintot­deauna de aceeaşi atenţie din partea cercurilor politice, economice sau financiare corespunzătoare.

 

O cale de a rezolva problemele asociate extractiilor (în România) este reforma drepturilor minerale.” Walter Russel Mead

 

În Evul Me­diu, păcura, deopotrivă cu cele mai multe dintre produsele subsolului (mai puţin aurul şi sarea) nu a făcut obiectul unor dispoziţii în materie de drept de proprietate, con­diţii de extragere etc. Numai de la începutul secolului al XIX-lea datează primele reglementări scrise, relative la proprietatea minieră. Astfel, în 1817 Codul Callimachi (art. 382 şi 509) stabilea în Moldova ca bunurile miniere aparţineau statului,  în vreme ce Codul Caragea din Ţara Românească introducea la 1818 regimul primului ocupant. Ambele coduri s-au aplicat până la 1832, când au fost înlocuite cu Regulamentele Organice. În materie de drept minier, Regulamentele au introdus – după modelul rusesc – un sistem unic de proprietate în ambele Prin­cipate: „subsolul aparţinea proprietarului suprafeţei. Au persistat deosebiri numai în ceea ce privea regimul de exploatare a minelor în cele două Principate astfel, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, proprietarii puteau să-şi exploateze singuri mi­nele dar, dacă refuzau să procedeze la exploatarea lor, „domnia” intervenea – după scurgerea unui termen de 18 luni, respectiv 5 ani – pentru a le concesiona unei terţe persoane. Se înţelege interesul domniei în exploatarea minelor, căci ea percepea, în Moldova, o taxă egală cu a zecea parte din câştig (zeciuiala) de la exploatatori. UItimele deosebiri existente între Moldova şi Ţara Românească în domeniul regimului minier au dispărut după Unirea de la 1859. La 26 noiembrie 1864 Codul civil al lui Cuza a introdus un regim unic valabil pe tot cuprinsul statului român. Articolul 489 din acest cod prevedea: „Proprietatea pământului cuprinde în sine proprietatea suprafeţei şi a subfeţei lui”, în privinţa normelor de exploatare, articolul 491 stipula că proprietarii subsolului urmau să se supună prescripţiilor (neprecizate) ale unei viitoare legi miniere (lege care nu s-a mai realizat). Constituţia din 1866 (art. 131) a relevat, de asemenea, necesi­tatea elaborării unei legi a minelor în România.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, bogăţiile miniere (inclusiv petrolul şi gazele asociate) ajung să se bucure de o mai mare atenţie, dat fiind rolul lor, ce nu putea fi nicicum ne­glijat, în dezvoltarea economică a statului român modern. De acum înainte, ele au format obiectul unor dispoziţii speciale – legile miniere. Este semnificativ faptul că în a doua jumătate a veacului trecut s-au depus în Parlamentul de la   Bucureşti nu mai puţin de şase proiecte de legi miniere: în 1863, 1870, 1873, 1881, 1886 şi 1895. Dintre acestea numai un singur proiect de lege – cel întocmit de ministrul conser­vator P.P. Carp în 1895 – a apucat să prindă viaţă.

Legea minelor din 1895 s-a adoptat în urma unei puternice înfruntări a poziţiilor celor două partide de guvernământ din România – conservator şi liberal.

A fost introdus sistemul regalian de proprietate minieră pentru cele mai multe dintre bogăţiile subsolului (aur, argint, fier, cărbune ş.a.). În cazul petrolului şi al celorlalte şisturi bituminoase, superficiarul putea proceda cum socotea de cuviinţă, fără niciun fel de constrângere din partea statului, în pri­vinţa valorificării sau nevalorificării zăcămintelor, a condiţiilor de concesionare etc. Superficiarul nu era obligat să respecte decât acele dispoziţii din legea minelor refe­ritoare la: poliţia minieră, raporturile dintre muncitori şi concesionari, plata unor taxe miniere către stat.

 

„Cadrul juridic instaurat în anul 1895, privind exploatarea petrolului şi gazelor, a permis intrarea masivă a capitalurilor străine în România.”  Gheorghe Buzatu

 

Regimul instaurat pentru petrol la 1895 a favorizat cel mai bine intrarea capitalurilor străine în România şi, apoi, crearea unei industrii dominată aproape exclusiv de către acestea. Dispunând în mod liber de perimetrele petrolifere, proprie­tarii lor – cei mai mulţi ţărani, cu parcele între 5.000 -10.000 mp – au acceptat cu uşurinţă ofertele de concesionare ale unor persoane care, în cele mai multe cazuri, nu erau nici măcar exploatatorii direcţi, ci simpli intermediari sau traficanţi. Se cunosc numeroase cazuri în care perimetre extrem de bogate din judeţele Prahova şi Dâmbo­viţa au fost concesionate iniţial pentru sume derizorii, pentru ca a doua zi să fi fost reconcedate unor societăţi în schimbul unor avansuri considerabile. După legea din 1895 a urmat o adevărată cursă pentru acapararea perimetrelor petrolifere particulare din România, iar capitaliştii străini au ajuns să controleze industria ţiţeiului din ţara noastră. Exploatarea terenurilor petrolifere a fost cu totul neraţională şi neeconomică. Micile parcele acaparate nu permiteau comasarea terenurilor aflate în exploatare, dar în schimb încurajau concurenţa acerbă între concesionari pentru a începe cât mai grabnic lucrările. În acest fel, fiecare concesionar nădăjduia să ,,fure” ţiţeiul din sub­solul vecinului. În afară de acestea, capitaliştii străini au folosit metode care le permiteau extragerea unor cantităţi cât mai mari, cu minimum de cheltuieli. De aceea ei au neglijat mult timp, până după primul război mondial, efectuarea unor exploatări raţionale, cu sonde dispuse la anumite distanţe şi controlul permanent al presiunii gazelor în interior. Metoda cea mai utilizată a fost mult timp cea a “sondelor erup­tive“. Prin asemenea metode numai o parte neînsemnată din zăcă­mintele de ţiţei era adusă la suprafaţă, restul fiind pierdut probabil pentru totdeauna.

 


Warning: file_get_contents(https://graph.facebook.com/comments/?ids=http://dumitruchisalita.ro/2013/12/26/sa-dam-subsolul-tarii-proprietarilor-de-terenuri/): failed to open stream: HTTP request failed! HTTP/1.1 400 Bad Request in /home/dumitruc/public_html/wp-content/plugins/facebook-like-and-comment/comments.php on line 17

Warning: Invalid argument supplied for foreach() in /home/dumitruc/public_html/wp-content/plugins/facebook-like-and-comment/comments.php on line 19